AETHRA DE BUZUNAR

Colecție coordonată de prof. univ. Andrei Țurcanu

Mihai Eminescu. DE CE NU-MI VII

Poezii de dragoste

 

Autor: Mihai Eminescu
Selecția poeziilor: acad. Mihai Cimpoi
Editura: Gunivas
An apariţie: 2019
ISBN: 978-9975-3160-8-8
Nr. pagini: 160
Preț: 140 MDL / 35 RON

ODĂ  EMINESCIANĂ  DRAGOSTEI

Ca poet care a rostit esenţial fiinţa, Eminescu nu putea să nu fie şi un poet al dragostei, ca sentiment complex, atât de apropiat de „dor”, care deschide o perspectivă năzuitoare spre (de)plinătate e marca ontologică românească, deoarece cuprinde întreaga scară a trăirilor – într-un registru al discreţiei, nuanţei (zicea Blaga – de la fior, de la tremur, de la frământările stârnite de Zburător în sufletul fragil al fetelor pubere până la „farmecul ne-nţeles” ce-o vrăjeşte pe Cătălina din Luceafărul, până la suferinţa dureros de dulce care traduce sentimentul morţii (Căci Eros şi Mors îşi dau întâlnire vicleană, primejdioasă, profund existenţial în acest sentiment-sinteză).

De ce ne procură – ieri, ca şi azi – o lectură pasionantă, angajantă poeziile de dragoste ale lui Eminescu – dominantă tematică nepărăsită şi ilustrând mai multe registre (liric propriu-zis, dramatic, meditativ-existenţial) – de la naivă şi modestă ca expresie De-aş avea la De ce nu-mi vii, una din ultimele sale creaţii, invocare obsesivă a fantasmei iubitei învăluită într-o idealitate albă, angelică, de statuie antică sau de chip renascentist figurat în culori luminoase („ca într-o marmură de Paros, ca-ntr-o pânză de Corregio, spune el în Scrisoarea IV).

Se cade să facem o distincţie fundamentală de la bun început: Eminescu nu doar exprimă, „cântă”, idealizează (şi toate celelalte definiţii care se folosesc mai cu seamă cu accepţie didactică); o trăieşte plenitudinar, cu toţi porii fiinţei sale, la limită, la momentul de vârf, echivalent hybris-ului.

Or, Svetlana Paleologu-Matta, într-un volum de referinţă, Eminescu şi abisul ontologic, îl cita pe Max Scheler, care opinează că dragostea e un sentiment care angajează întreaga fiinţă. Ca în dorul nostru, vom adăuga iarăşi, sugerează o prindere într-un fel de mreajă destinală, o intrare predeterminată într-o zonă stăpânită de Eros sau de omologul său indic Kama care aruncă neîndurate „săgeţi otrăvite”.

Poetul nostru îşi reprezenta relaţia cu Veronica Micle, i-a inspirat multe din poeziile sale, ca o legătură ideală, cu semnificaţie mitică, dintre Amor şi Psyha.

Florilegiul de faţă ne permite să urmărim întreaga sinusoidă a punerii sale sub semnul lui Eros, poeziile sale de dragoste fiind mărturia unei năzuinţe către ceva absolut, către îm-plinire, lumire (în sensul pe care-l găsim în Mioriţa), către o comuniune – antropomorfizată, spiritualizată, idealizată – cu Natura şi Cosmosul. Răsfrântă într-un vis al preafrumoasei fete de împărat Cătălina, ceea ce este pământesc aspira către divin, iar ceea ce este divin, cel puţin într-un moment al chemării acesteia, aspiră către pământesc.

Eminescu trece, în spiritul unei dialectici subtile, prin momente contrarii, surprinse în formă de elegie, de rugăciune (litanie), de confesiune sentimentală elementară sinceră, de definiţie gnomică de felul „Ce e amorul? Un prilej pentru durere”, de cantilenă, lied romantic sau divan sau ghazel oriental, de doină sau basm, de meditaţie filosofică.

Într-un cuvânt: el trăieşte dulcile clipe erotice, se lasă chinuit de gânduri lumeşti (ca Sihastrul din Magul călător în stele sau din Mureşanu), suferă din cauza absenţei ei din teatrul iubirii (unde rămâne singurul protagonist), îndepărtării de ea şi scufundarea în singurătate, e întristat de moartea tinerei iubite din adolescenţă, gustă momentele fericite, dar şi cele puse sub semnul speranţei, dorinţei, renunţării, (dez)iluziei, al neînţelegerii „farmecului sfânt” al dragostei în genere, şi „amorului fără saţiu al poetului”.

Această suită de acorduri erotice se încheie, însă, cu o (re)chemare a făpturii erotice a iubitei în De ce nu-mi vii, în care e reluată într-un vers simplu, dar plin de încărcătură emotivă adresarea către ea: „Iubita mea, iubita mea”…

Acad. Mihai CIMPOI

8 martie 2019

Legenda Luceafărului
Ediția a II-a

Autor: Mihai Eminescu
An apariţie: 2019
ISBN: 978-9975-3170-7-1
Nr. pagini: 72 pag.
Preț/set: 65 MDL / 29 RON

« În descrierea unui voiaj în ţările române germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pămînt, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc », scria Eminescu pe marginea manuscrisului uneia din multele variante ale poemului Luceafărul. Pe aceeaşi filă poetul îşi continua gîndul, într-o formă mai succintă : « Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pămînt şi i-am dat acest înţeles alegoric ».

Acest « german K. » era Richard Kunisch, autorul unei culegeri intitulată Bukarest und Stambul. Skizzen ans Ungarn, Rumänien und der Türkei (Bucureşti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia), apărută în 1861 şi reeditată în 1868 şi 1869.

Lui Eminescu care, în toamna anului 1872, venise la Berlin cu scopul de a-şi continua studiile universitare, nu putea să-i scape acest titlu de carte. Astfel, cele două basme româneşti culese de Kunisch (Das Mädchen im golden Garten şi Die Jungfrau ohne Körper) vor intra imediat în laboratorul de creaţie al poetului, din care vor ieşi minunatele basme versificate: Fata-n grădina de aur şi Miron şi frumoasa fără corp. Dacă Miron şi frumoasa fără corp a rămas la stadiul de basm, Fata-n grădina de aur va cunoaşte o îndelungată şi migăloasă şlefuire, care se va sfârşi odată cu publicarea în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare « România Jună » a poemei Luceafărul.

Societatea studenţilor români din capitala Imperiului Habsburgic, Viena, din care făcuse parte la timpul său şi Eminescu, izbutise, după mai mulţi ani de strădanii, să scoată de sub tipar, în aprilie 1883, Almanahul « României June ». În paginile acestei publicaţii tinerii redactori îşi propuneau : « … să întrunească în fiecare an pe cei mai de frunte reprezentanţi ai literaturii române ; astfel din an în an, lămureau editorii, se va putea şi în acest mod observa mişcarea noastră literară, ceea-ce încă este o condiţie pentru progres. În Almanahul prezent, precizau ei, multe pietricele preţioase din mozaicul literaturii române lipsesc ». Exprimându-şi regretul că cele 208 de pagini ale Almanahului nu au reuşit să cuprindă mai multe scrieri de valoare, autorii prefeţei nici nu bănuiau că Eminescu avea să dăruiască posterităţii nu doar o « pietricică preţioasă » oarecare, ci un diamant strălucitor — genialul poem Luceafărul.

Prezenta ediţie omagială întruneşte basmul lui Kunisch, Fata din grădina de aur, în traducerea lui D. Caracostea, basmul versificat Fata-n grădina de aur şi poemul Luceafărul.

Am păstrat ortografia şi punctuaţia ediţiilor din care au fost reproduse textele.

Horia ZAVA